De la neutralitate la spațiu-tampon: Finlanda membră NATO

Criza actuală nu mai este o spirală a dilemei de securitate, ci un “vortex” care atrage pe toată lumea și totul, fără posibilitatea de a gândi ceva în mod substanțial șicu  calm. În acest nou (și, sperăm, rece) război fără „gentelmeni”, fără oameni de stat cu o viziune de viitor și idei noi și fără reguli clare, Finlanda – o țară până acum neutră, se va transforma acum într-un alt stat-tampon de partea Statelor Unite în Europa de Est

Veronika Susova-Salminen

Acest articol a fost publicat la 17 mai 2022 pe site-ul ceh Argument.

Finlanda se îndreaptă, fără prea multe surprize, spre aderarea la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Săptămâna trecută, atât președintele Sauli Niinistö, cât și prim-ministrul Sanna Marin (SDP) au susținut cererea de aderare la NATO, în timp ce majoritatea facțiunilor politice din parlament, inclusiv stânga radicală, au fost, de asemenea, favorabile. Aderarea la NATO se bucură acum de un sprijin record din punct de vedere istoric din partea publicului finlandez, ceea ce a facilitat decizia politică actuală și campania pro-atlantică. Dezbaterea internă, încadrată de războiul din Ucraina, a fost intensă, emoțională și scurtă: duminică, 15 mai, președintele Niinistö a anunțat oficial cererea de aderare la NATO, iar acum rămâne să fie confirmată de parlament.  O țară cu o tradiție relativ îndelungată de neutralitate și cu o lungă frontieră terestră cu Rusia și-a reevaluat astfel strategia de securitate în doar câteva luni și a reacționat “fulgerător” la războiul dintre Rusia și Ucraina.

Rusia a reacționat în mod repetat negativ la perspectiva finlandeză (și suedeză) de aderare la alianță, considerând-o o “amenințare” la adresa securității rusești. Vladimir Putin a lăsat deja să se înțeleagă că aceasta este o problemă la care Rusia va răspunde (update: totuși, el nu a catalogat imediat intrarea ca fiind o amenințare).  Cu alte cuvinte, decizia Finlandei va duce probabil la faptul că Moscova își va vedea vecinul ca pe un alt pericol (sau, eufemistic vorbind, doar o problemă), ceea ce va schimba situația generală în vecinătatea lor comună, inclusiv în Marea Baltică. Prin aderarea la alianță, granița Rusiei cu NATO se va dubla, ceea ce reprezintă o informație deloc neglijabilă. 

Ar trebui adăugat, totuși, că decizia lui Vladimir Putin de a invada Ucraina vecină și de a-i încălca suveranitatea prin mijloace militare a fost cea care a provocat un răspuns finlandez imediat sau a oferit argumente puternice atlantiștilor finlandezi ad-hoc. Finlanda consideră actuala Rusie o amenințare, iar Rusia va considera acum Finlanda, în calitate de membru NATO, din nou o amenințare. Nu mai departe de 2018, actualul președinte finlandez Niinistö a afirmat că, dacă Finlanda va deveni membră NATO, Rusia va vedea Finlanda ca pe un “inamic”: “Rușii au spus clar că, atunci când privesc dincolo de graniță, îi văd pe finlandezi. Dacă am fi în NATO, ei ar vedea dușmani. Aceasta este atitudinea lor”. Această atitudine a Moscovei nu s-a schimbat, dar politica Finlandei s-a schimbat – a fi inamicul Rusiei garantează acum securitatea Finlandei.

Dar flirtul Finlandei cu aderarea la NATO nu este doar o chestiune de câteva luni de război în Ucraina; este un proces mai lung, care a fost reluat în urmă cu câteva luni (octombrie 2021) în contextul vizitei lui Jens Stoltenberg în cele două țări nordice. Secretarul general pleda cu nonșalanță pentru intrarea acestora în NATO și făcea aluzie la beneficiile aderării la articolul 5 înainte de decizia lui Putin de a invada militar Ucraina. 

Mantra dreptului la libera alegere a unei țări a rezonat și în Finlanda, ceea ce, în practică, înseamnă astăzi că țările apropiate de Rusia decid asupra securității lor fără a ține cont de interesele rusești (care sunt văzute în bloc ca o manifestare a poftelor imperiale ale Moscovei, o “zonă de influență” la care Rusia nu are pretenții). În politica finlandeză, încă de la sfârșitul Războiului Rece, au existat întotdeauna partide și politicieni care au susținut mult timp perspectiva aderării la alianță. În ultimul deceniu, aderarea a fost dezbătută pentru prima dată după anexarea Crimeei în 2014, în contextul politicii Rusiei față de Ucraina. Chiar și atunci, sprijinul public pentru aderare a crescut, pentru ca mai târziu să se stingă din nou odată cu rutinizarea problemei. Finlanda a sporit cooperarea militară cu NATO, dar, în cele din urmă, nu a aderat la NATO după Crimeea.

Sfârșitul Războiului Rece și aderarea la UE au schimbat decorul țării, a cărei neutralitate construită pe așa-numita linie Pääsikivi-Kekkonen se estompa treptat. Neutralitatea Finlandei a fost copilul a doi factori: Războiul de Continuare pierdut (așa-numitul Jatkasota, 1941-1945) și Războiul Rece cu acordurile sale “gentleman” (adică acorduri care respectau și formau regulile jocului conflictului) și respectul pentru oroarea armelor nucleare. Deși Finlanda a încercat să își mențină statutul de vecin de nord-est excepțional al Rusiei prin tonul său relativ calm și pragmatic și prin menținerea contactelor directe și a investițiilor în Rusia, acest lucru nu a fost suficient. De asemenea, percepția Rusiei asupra Finlandei s-a schimbat considerabil. Cercetări finlandeze recente au arătat destul de clar că diplomația și factorii de decizie politică ruși nu văd Finlanda ca pe un stat care poate juca rolul unui mediator neutru în UE sau în Vest în sens mai larg. În mod paradoxal, această cercetare a recomandat, de asemenea, luarea în serios a intereselor rusești atunci când se poartă dialogul. De la Conferința de la Helsinki, statutul Finlandei s-a schimbat în mod obiectiv, iar mișcarea actuală va pecetlui efectiv această evoluție de durată pentru Finlanda.

În Finlanda, aderarea la NATO este văzută acum ca o garanție de securitate, în timp ce, în același timp, decizia țării contribuie la profilarea actuală a alianței ca o structură de securitate deja vădit antirusească. Pentru NATO, Finlanda și teritoriul său vor reprezenta un câștig strategic care va “consolida securitatea alianței”. De la Helsinki, în ultimele săptămâni, mesajul este că războiul ruso-ucrainean a schimbat dramatic mediul de securitate și de politică externă al Finlandei. Destul de des întâlnit este argumentul foarte “nefinlandez” că decizia nu poate fi amânată (mentalitatea finlandeză se manifestă prin deliberări îndelungate, conform proverbului “măsoară de două ori, taie o dată”), că acum și acum este momentul potrivit (de înțeles, având în vedere conjunctura opiniei publice). Problema referendumului privind aderarea la NATO a fost cumva pusă pe tapet.

Argumentul principal este, prin urmare, legat de acțiunile recente ale Rusiei. În contextul mai larg, Helsinki s-a situat de fapt de partea interpretării care susține că extinderea NATO în proximitatea strategică a Rusiei a fost de la început procesul corect pentru a preveni agresiunea imperială planificată pe termen lung a Rusiei lui Putin, adică pentru a se asigura împotriva Rusiei.

 Interpretarea potrivit căreia agresiunea rusă a fost rezultatul unei expansiuni care a ignorat în mod deliberat interesele rusești a fost efectiv respinsă ca fiind irelevantă. Războiul este văzut ca un act unilateral al lui Vladimir Putin care exprimă în esență Rusia și cucerirea ei. Cu toate acestea, Moscova a contribuit vehement la acest lucru prin gestionarea fatalmente defectuoasă a situației, ceea ce a luat vântul din pânzele tuturor susținătorilor unei politici pragmatice față de Rusia, sau a unei politici bazate pe compromis, pe ascultarea reciprocă, pe soluții diplomatice la probleme și conflicte și pe un concept incluziv de securitate europeană, la care ar participa toți participanții fără a-i exclude pe unii și a-i integra pe alții.

Intenția Finlandei de a adera la NATO este, așadar, o manifestare și o continuare a crizei sistemice de securitate din Europa, care s-a maturizat treptat de la mijlocul anilor ’90 și care a escaladat, odată cu conflictul din și din Ucraina, în actualul război care amenință pacea Europei și a lumii. Este o expresie a unei dinamici negative, dar cu greu va opri escaladarea. Poate dintr-o perspectivă strict locală și consolidând psihologic un fel de sentiment de securitate (nu suntem singuri) în vecinătatea Rusiei, acum insesizabilă. De asemenea, ce alternative a avut Helsinki în cele din urmă, când întregul concept de securitate europeană proclamă astăzi o altă versiune a T.I.N.A. (nu există alternativă)? Criza actuală nu mai este o spirală a strategiei de securitate, ci un “vortex” care atrage pe toată lumea și totul înăuntru, fără posibilitatea de a gândi ceva în mod substanțial și cu calm. În acest nou (și, sperăm, rece) război fără „gentelmeni”, fără oameni de stat cu o viziune de viitor și idei noi și fără reguli clare, Finlanda va fi acum și ea de partea Statelor Unite. Acest lucru va transforma o țară până acum neutră într-un alt stat-tampon în Europa de Est. Rămâne de văzut dacă aceasta va fi o bază promițătoare pentru securitatea finlandeză și europeană. Există o mulțime de motive de îndoială.

P.S. Doctrina de securitate a Rusiei din 2014 consideră că amenințarea militară este: “Consolidarea potențialului de putere al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și a funcțiilor sale globale, realizată cu încălcarea dreptului internațional, aducerea infrastructurii militare a statelor membre NATO mai aproape de granițele Federației Ruse, inclusiv prin extinderea ulterioară a blocului…”.

Foto: Premiera finlandeză Sanna Marin

Citește în limba engleză!

Citește în limba poloneză!

Abonați-vă la canalul din YouTube al Cross-border Talks! Urmăriți pagina de Facebook și Twitter a mediei! Cross-border Talks are și un canal în Telegram!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s